NUNTA PRINȚULUI FELIX & PRINȚESEI CLAIRE DIN LUXEMBURG, ÎN PROVENCE
Vestea cea mare
Doi ani de business și primesc vestea cea mare:
„Ai chef și timp să fotografiezi nunta prințului și prințesei din Luxemburg, în Provence?”
Eu nu știam încă exact de ce sunt în stare, dar am zis da.
Sunt olteancă. Mă descurc și cu frica în sân, și cu aparatul în mână.
Pregătiri regale
Cu o zi înainte de nuntă, dacă ajungeți până la nunta vărului meu Alex, compar situația:
haosul din Oltenia e mic copil.
Sunt mai mulți invitați decât s-au înregistrat.
Vornica ducesei face rost de scaune la miezul nopții și leagă lămâile cu sârmă de pomișorii de lămâie din biserică.
Pe bănci au pus lavandă și miroase nemaipomenit.
Elegant, dar tot cu improvizație. Ca la noi.
Rolls-Royce și protocol
Ziua nunții.
Suntem zece fotografi. Nuntă mare, presă din Luxemburg, camere peste tot.
Mireasa sosește într-un Rolls-Royce, cu voal și trenă, purtate și aranjate de angajați.
Eu sunt lângă ei, dar nu am voie să fiu văzută în camere și, după cum spune vornica, nici să mă mișc.
Eu sunt olteancă. Nu prea stau locului.
Îmi caut cadrul și mă mișc, că altfel nu iese fotografia.
Un pic de bârfă nu strică dacă poza iese bună.
Instinctul de supraviețuire nu mă lasă. Ce o fi, o fi.
Șoarecele din biserică
În biserică, un coleg îmi cere ajutorul și singurul drum e prin spatele altarului.
Îi dau obiectivul și mă aplec să nu mă vadă mirii.
Exact atunci camera face zoom pe preot.
Eu… în full frame… ca șoarecele-n biserică, fix în spatele lui.
Asta e meseria.
Chiar și în haine de mătase tot găsești loc pentru cadru și pentru ritm.
Cadre de sus
Aflu că s-a făcut rost de o cameră vizavi, într-un apartament, ca să putem fotografia de sus.
Pe atunci nu existau drone.
Nu e ușor.
E amiază, soarele bate tare și am doar câteva secunde pentru cadrele dorite.
Setez camera manual, bineînțeles. Automat nu e sportul meu.
Viața îți dă lămâi, iar tu faci limonadă. Fotograful știe.
Regulile curții
În curtea catedralei, invitații beau șampanie și gustă ceva fin.
Facem fotografiile oficiale.
Toți membrii familiei regale trebuie aranjați după protocol, fără prea multă emoție, să iasă imaginea perfectă pentru presa mondială.
Din spate aud vocea vornicei:
„Nu te apropia de Herzog la zece metri, auzi? Este interzis.”
Eu mă uit la miri, la Herzog, la aparat și mă întreb:
cum fac fotografia asta dacă trebuie să stau și departe, și cu spatele, și cu fața?
Complicat la curte.
Prea multe reguli pentru o olteancă cu aparat.
Balustrada
Mirii se mișcă în cerc cu copiii de flori.
Asta e ocazia.
Sar peste balustradă.
Pantalonii mi se agață o secundă. Se rup.
Nu contează.
Încadrez.
Setez.
Respir.
Declanșez.
Gata. Fotografia e făcută.
Nimeni n-a observat. Dar fotografia rămâne.
Viața de prințesă
Sesiunea oficială se termină și intră fotografa principală, cu personalitate.
O așază pe prințesă direct pe canapea și spune:
„Dați-vă la o parte.”
Bine. Succes.
Eu observ câțiva invitați eleganți și zâmbitori și îndrept camera spre ei.
Când mă văd, le place.
Mai fac câteva cadre.
Merge.
În rest, totul e deja la nivel de revistă Vogue și pe YouTube, iar rochia miresei e semnată de un designer celebru.
Așa e viața de prințesă.
Eu mă retrag spre câmpia de lavandă și îi las să se bucure în liniște.
Pentru că, dincolo de protocol, reguli și titluri, emoția e aceeași peste tot.
Și pentru emoția asta sunt acolo.
