NUNTA LUI HELENA & PETER
Primul shooting
Peter este un client vechi. Face des fotografii corporate la mine.
La primul shooting iam dat indicații de tot hazul, pentru că de multe ori creierul nu vrea explicații, vrea imagini și povești.
Îi spuneam lucruri ca: „Puneți urechile la brâu și zâmbiți într-o dungă.”
El, fiind vienez de origine, mai hâtru și mai de viață, râdea de se prăpădea.
Așa sunt eu. Mai hazlie din întâmplare, dar la bază foarte profesionistă.
El chiar a comentat o dată pe social media despre asta.
Köln Buchmesse
Altă dată merg cu el la Köln Buchmesse să documentez lansarea unei cărți.
La un moment dat, editoarea lui îl lasă baltă, din păcate.
Ce fac eu?
Schimb placa și intru în joc.
Ce să fac, sunt olteancă.
Ajutor la stand
Îl ajut să abordeze clienții și vizitatorii, pentru că până la urmă, cum să se prezinte autorul singur la stand?
De ce fac asta?
Pentru că îmi pasă de oameni.
Așa sunt eu și așa îmi place.
Nu stau în banca mea să mă uit.
Îmi folosesc abilitățile ca să ajut și să creez o impresie bună în viața oamenilor care au de-a face cu mine.
Telefonul
La un moment dat mă sună Peter:
„Cristina, m-am căsătorit.”
Juhuu.
Îl întreb: „Ai tot ce îți trebuie?”
Peter spune:
„Om vedea. Dar tu faci pozele.”
Bine. Cum zici tu.
„Unde te însori?”
„La Viena.”
„Ai cu ce?”
„Am. Și dacă nu, fac rost.”
Eu vorbesc de multe ori foarte sincer cu clienții mei.
Și reciproc.
„Bine, Peter. Vin.”
Mireasa
Ziua nunții.
Mireasa intră pe ușa oficiului de stare civilă.
Frumoasă e, auzi.
Este rusoaică. Nemaipomenită.
Se căsătorește a doua oară.
Bine, Cristina, concentrează-te.
Distanța dintre blițurile mele și mireasă se schimbă din secundă în secundă, iar ea este condusă de tatăl ei, oligarhul.
Dacă nu sunt atentă, ard lumina în poze.
Ceremonia merge.
Încerc să țin pasul fără să orbesc invitații cu blițurile mari pe care le-am montat în sala Jugendstil a oficiului.
Lumina cât lumânarea
Lumina acolo e cât lumânarea.
Frumos, dar eu nu pot fotografia doar lumânările.
Eu vreau emoții.
Dacă le găsesc prin sală, le iau cu mine în aparat.
Vedem. Fac eu ceva.
Îl întreb pe Peter:
„Unde facem pozele după nuntă?”
„Aici.”
„Ai văzut vreun loc bun?”
„Nu prea.”
Bine. Găsesc eu ceva.
Zece minute
Peter spune:
„Cristina, Helena este cam înghețată. Spune că are doar zece minute și că nu are chef de poze.”
Cum adică zece minute?
Ești nebun?
Cum să plec eu de aici fără poze?
Facem poze.
Îi direcționez cât pot de precis:
„Uitați-vă aici.”
„Uitați-vă unul la celălalt.”
„Aproape.”
Gata.
Am pozele.
Helena spune:
„Bine că am terminat. Nu mai aveam răbdare. Deja sunt înghețată.”
Instinctul
Norocul meu că nunțile sunt mai grele decât orice maraton.
De aceea, chiar și sub presiunea timpului, eu sunt alegerea potrivită.
Nu este doar experiența mea.
Este ambiția mea.
Și instinctul meu de supraviețuire.
Sunt olteancă.
„Când ai doar zece minute, faci zece fotografii care contează.”
